Fericire

Fericirea…atât de căutată, atăt de greu de găsit! Nu știu dacă o ocolim conștient sau nu. Știu că puțini putem spune că am întâlnit-o, și mai puțini, că am reușit să o păstrăm.  Poate că nu o recunoaștem când o simțim, poate nu credem că este ea, poate că ne este teamă…Cert este că ea vine, la un moment dat, dar noi…nu prea știm cum sau ce să facem cu ea. Cumva, cu cât ne străduim mai mult, cu atât mai repede și ușor greșim. O respingem, o punem la colț, pedepsindu-ne, crezând că…ce? Că nu merită să riscăm, nu merită să ne „obosim”?- pentru ceva care oricum va pleca din suflet la un moment dat și ne va lasa mai goi decât eram când a venit…Dar greșim! Ne lasă cu o bogăție enormă, așa că..de ce să nu încercăm să o oprim când o vedem?  Poate reușim să o păstrăm pentru toata viața, pentru multe alte vieți. Măcar vom fi capabili să o recunoaștem, dacă vom fi norocoși sa o găsim iar..

Reclame

Bătrâna chitară

Am luat chitara din colț; în ultimul an a stat acolo, ascunsă după un scaun cu spătar  încărcat cu diverse. Uneori o priveam, alteori doar mă gândeam să o iau și să încerc să cânt. Cred că este o legătură cu trecutul, imboldul care m-a făcut să scot cutia dezacordată din pachetul lăsat să aștepte în colțul camerei. Ce anume vrea de la mine? Și de ce am adus-o aici? Nostalgie sau lucruri neterminate? Trebuie să aflu, să îmi amintesc sau să conștientizez ceva?

Nu a fost a mea. Chitara a mai fost pe la mine, dar n-a fost a mea…

Am desfăcut ambalajul și mi-am trecut degetele peste corzi, atingându-le ușor; era dezacordată, așa cum mă așteptam, ținând cont că nu a fost deranjată timp de peste douăzeci de ani…O priveam și mă întrebam cum se acordează; am uitat mai multe decât îmi propusesem să uit; tot bâjbâind și testând mi-am amintit. De-ar fi așa ușor să mă acordez și eu..

Apoi, am încercat să găsesc câteva din armoniile vechi, măcar una din cele pe care le-am cântat cândva. Am trecut prin acorduri și dezacorduri ani în șir; când credeam că totul era melodios și uitam să mai ascult muzica, sunetele se schimbau imperceptibil, dar eu nu observam, concentrat pe ceea ce credeam că era important; pierdeam esențialul, încercând să vânez partea frumoasă. Privesc chitara ce așteaptă cuminte pe picior și ajung la concluzia că am îndeplinit cerința acelor timpuri: am uitat! Mi-am dorit să o fac, teoretic  mai punctual, dar a ieșit puțin mai altfel.   Nu m-a  interesat să uit și celelalte lucruri, cam tot ce trăisem în acea perioadă..mi-am resetat creierul și mi-am blocat sentimentele sau amintirea lor, fără remușcări, de vreo patru ori până acum; de fiecare dată dornic să uit,  să nu mai simt durere, să nu mai regret. Încercam cu disperare să-mi pun ca țel trăitul fără regrete, încercam să mă ancorez în acel prezent desenat în fugă, să-i creez/descopăr partea frumoasă, smulgând trecutul, alungând amintirile, schițând vag și neglijent un viitor fantasmagoric, chinuindu-mă să-l mai îndrept uneori, când îmi mai aduceam aminte…După prima resetare mi-am promis să nu mă mai atașez, să nu mai permit să mă îndrăgostesc de nimeni și nimic, pentru că ajungeam la suferință. Era cumplită, extremă și insuportabilă. Nu mai voiam să sufăr…bifat! Cu a doua a fost mai ușor; a treia, floare la ureche! Poate este păcat că am îndeplinit promisiunea asta, poate nu. Timpul va clarifica dilema, la un moment dat. Teoretic, se poate spune că n-am trăit în acei ani cât am fost pe BLOCK , totuși am supraviețuit prin ei, aprofundând încercările scoase în cale, survolând bucuriile. Așa că vechea chitară îmi amintește vag de lucruri ce nu mai știu să le fac, de sentimente ce se agață de mine în încercarea de a mă readuce acolo de unde, cândva, am ales să plec.

Am pus chitara cu corzile în sus, pe covor. Am descoperit uimit numele meu pe ea, în câteva locuri trecut. Uitasem… O senzație nedefinită de parcă ceva ascuns mă urmărește atent, așteptând să-mi dau seama de un lucru ce se încăpățânează să nu se arate. Aștept să iasă…alung gândul întinzând mâna spre chitară, atingând corzile. Trezite, scot sunete anapoda, ce seamănă cu strigăte uimite, înfundate, din gura rotundă ce se cască în cutie, sub corzi. O amuțesc împachetând-o și redându-i locul, în colțul camerei.

Oricum ar fi, nu iese bine!

În relații, este greu să te adaptezi la stilul celuilalt. Orice ai vrea să spui, treci printr-o mulțime de filtre, lumini, unghiuri, încerci să anticipezi cum vă fi înțeleasă fraza, acea exprimare a gândului tău, a sentimentului pe care-l ai. Aici încep problemele…cu un gând. Dacă le dai drumul pur și simplu, poate ieși ca nuca în perete și stai , „ore”, să explici ce ai vrut să exprimi.  Pentru că explici prea mult, e dubios; dacă nu zici nimic…iese ce înțelege fiecare, la risc! De fiecare dată când ne exprimăm, avem așteptări din partea celeilalte persoane și de cele mai multe ori, rămânem cu ele. Dintr-un vorbăreț  te poți trezi un taciturn, nu pentru că n-ai dori să spui ceva, ci din teama de a nu fi înțeles greșit. Cântărim sentimente, apreciem trăiri, filtrăm gânduri, încercăm să potrivim viața după dorințele noastre…